Este pasionată de artă și încearcă să se descopere pe sine înconjurându-se de vise, speranțe și iluzii.

 

Până de curând, filmele ce înfățișau subiecte „sensibile”, mai ales cele legate de comunitatea LGBT, nu au fost incluse în cadrul decernărilor de premii sau al festivalelor importante. De aceea, nominalizările Oscar din 2018 ale peliculei „Call Me by Your Name” (dintre care a câștigat la o categorie) și mediatizarea pozitivă au fost un pas crucial în reprezentarea comunității și a membrilor ei.
Cu toate astea, filmul nu se bazează complet pe acest aspect, al iubirii non-heterosexuale între protagoniști.

 

 
O poveste de dragoste italiană

„Call Me by Your Name” (în română, „Spune-mi cum vrei”) îmbină o atmosferă pașnică cu o poveste despre maturizare și cunoașterea propriei persoane. Este un film indie, adică realizat cu un buget redus în afara studiourilor de la Hollywood.
Elio Perlman nu este o persoană obișnuită, la fel ca spațiul și perioada în care are loc acțiunea: Italia anului 1983. Elio merge la petreceri cu prietenii și fumează, la fel ca mulți adolescenți de 17 ani, dar pe lângă asta devorează cărți pe malul râului și transcrie muzică, modificând piese clasice după propriul plac. Născut într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind profesor de arheologie, el vorbește fluent engleza, franceza și italiana și a dobândit de mic o independență necaracteristică altor tineri.

În fiecare vară, tatăl lui Elio invită câte un student care să locuiască cu familia și să îl ajute la aranjarea documentelor academice. Anul acesta sosește Oliver, un proaspăt absolvent american. Acesta îl uimește și, temporar, irită pe Elio prin cunoștințele sale de istorie și literatură, dar mai ales prin aerul său arogant și nonșalanta sa formulă de salut, „pe curând”. Deși Elio petrece mult timp cu iubita sa Marzia, iar Oliver, cu o fată locală, între cei doi are loc o apropiere crescândă, atunci când înoată împreună și când îl însoțesc pe profesor la săpături arheologice.

După o primă respingere din partea lui Oliver, protagoniștii încep o relație profundă, mai întâi emoțională și doar mai târziu fizică și sexuală. Spre sfârșitul verii, Elio se distanțează de Marzia, care nu îi înțelege adevăratele motive. Părinții lui Elio devin însă conștienți de relația din ce în ce mai accentuată dintre fiul lor și Oliver.

Toleranță și acceptare

Ceea ce m-a suprins, în sensul bun al cuvântului, în acest film este cât de tolerante par să fie majoritatea personajelor. Singurele instanțe în care apar anumite conotații negative la adresa homosexualilor sunt în scena când Oliver menționează că tatăl lui l-ar fi dus la un spital „de corecție” dacă ar fi aflat de relația sa cu un bărbat, sau când Elio ironizează doi prieteni de familie căsătoriți unul cu altul, deși probabil ori doar glumea, ori încerca să-și inhibe propriile sentimente.
În rest, părinții lui Elio îi acordă libertate din multe puncte de vedere, inclusiv din cel al alegerii relațiilor sale personale. Ei nu tratează deloc relația dintre fiul lor și Oliver ca fiind diferită sau cumva anormală, ci ca pe o iubire heterosexuală, „obișnuită”, înțelegând profunzimea legăturii dintre ei.

Mărturisirea că și el a avut în tinerețe o legătură homosexuală, pe care tatăl său i-o face la un moment dat, arată, de fapt, ambiguitatea sexualității lui Elio. Nu putem ști dacă acesta este homosexual sau dacă, precum în cazul tatălui său, dragostea sa pentru Oliver este un pas spre dezvoltarea personală și spre descoperirea sinelui.

Istorie, muzică și emoții

„Call Me by Your Name” este cunoscut în principal pentru ideea de dragoste între doi bărbați și mesajul pozitiv trasmis astfel, dar dacă stai să te gândești, aceasta nu e decât un fragment al întregului. Filmul se bazează, în primul rând, pe diferite tipuri de artă: tatăl lui Elio analizează celebre sculpturi antice, Elio însuși cântă operele lui Bach în maniera lui Liszt, iar Oliver citește creațiile filozofului grec Heraclit. Cultura grecească joacă în special un rol important, făcând probabil o aluzie la societatea homosexuală de atunci și legătura dintre personajele principale.

Ceea ce este inedit aici este nu doar abordarea dezinhibată și îngăduitoare asupra non-heterosexualității. Filmul nu se concentrează asupra dezvoltării relației dintre Elio și Oliver într-un mod diferit față de o relație dintre un băiat și o fată. Se axează mai degrabă pe puterea unor emoții pe care toți le-am simțit – sau le vom simți – la un moment dat: fluturașii pe care îi simți când te afli în prezența persoanei respective, sau sentimentul de dezamăgire ce te apasă când ți se pare că ea te ignoră… Mesajul este că ne putem simți inhibați din cauza anumitor aspecte legate de noi înșine (în cazul lui Elio, sexualitatea ambiguă). Dar e mai bine să ai sentimente dificile și, poate, dureroase, decât să trăiești – mai bine spus, să treci prin viață – fără să fi simțit nimic.

Așa cum spune și tatăl lui Elio, „smulgem atâtea părți dinăuntrul nostru ca să ne vindecăm mai repede, încât ajungem faliți până la treizeci de ani. Și avem și mai puțin de oferit fiecărei iubiri noi. Dar să te faci să nu simți nimic pentru a nu simți nimic – ce risipă!”