Redactor-șef al Țaitung. Este interesat de tehnologie și implicare civică. Scrie despre părerile lui, poartă o ușanka și este numit „tovarășu”.

Am ajuns cu 10 minute mai devreme la spectacol. Tot ce știam despre e că va fi o piesă de teatru și că va avea ca temă povestea Adrianei Georgescu, o emigrantă din România comunistă. Intru în clădirea Facultății de Drept din strada Avram Iancu, loc care mi se pare destul de ciudat pentru o piesă de teatru, și văd o coadă. Mă pun la ea. În jurul meu — majoritar persoane de 20-25 de ani, studenți la drept.

Pe fundal rulează o coloană sonoră cu povești ale celor care au trăit ororile regimului. Apoi aud un strigăt: „Hai mai repede, bandiților!”. Ajung mai în față în coadă și mi se spune: „Cei care nu v-ați validat încă biletul, veniți la mine, vă rog!”. Mă duc, arăt ecranul telefonului și trec mai departe în rând.

Experimentarea comunismului

Văd apoi persoana care ne striga să ne mișcăm mai repede. În jurul meu aud remarci precum „Credeam că-i o piesă de teatru!”, care oarecum exprima starea de îndoială generală. „Șobolanilor, mișcați-vă mai repede, f*tu-vă Dumnezeii și mamele vostre” strigă același personaj și ne punem în mișcare. Coborâm niște scări spre subsolul clădirii.

La fiecare colț — un personaj care ne înjura și ne striga să mergem mai repede. După ce coborâm două rânduri de scări ajungem într-un coridor îngust și lung. Vedem un alt personaj care pare a fi nebun: O femeie îmbrăcată în negru care se plimba de-a lungul coridorului, privea în gol și striga rugăciuni.

Trecem mai departe: Un alt personaj stă lângă o ușă și murmură ceva ce doar ea aude: Un peisaj dezolant. Trecem mai departe: Un alt gardian ne strigă să ne mișcăm mai repede, ne trage o înjurătură de mamă și deschide violent o ușă din capătul coridorului unde se află o femeie îmbrăcată în haine de închisoare. Noi cotim dreapta și ajungem într-o curte, dar auzim strigătele sale: „Hai, ai terminat? M*rții mă-tii!” urmate de sunete de lovituri.

Fotografii ale foștilor deținuți politici erau afișate în sală

Atmosferă de închisoare

În curte nu mai există nici o altă ieșire în afară de cea pe care am intrat, așa că ne întoarcem. Observăm scena cum gardianul scoade forțat deținuta din acea cameră și o trage spre celălalt capăt al coridorului. Trecem prin același peisaj ca la început, însă acum parcă femeia cu rugăciunile este mai nebună decât la început, începe să se uite la noi și să ne spună nouă rugăciunile, de parcă am fi interlocutorii ei. Urcăm din nou scările: alte înjurături și lovituri cu bastonul în bara de metal de lângă scări.

Facem stânga și urmăm un coridor. Nu mai este nimeni care să ne înjure aici, avem timp să ne revenim din șoc. Intrăm într-un amfiteatru: sala — aproape plină și un personaj, o femeie, care stă la pupitru și fixează în privirea sa un punct din capătul sălii. Îmi găsesc cu greu un loc în mijlocul sălii și mă așez. După încă alte zece minute sala este ahiplină, intră, în final, ceilalți opt actori și piesa începe.

O poveste sfâșietoare

Personajul care a stat ultimele zece minute la pupitru și a tăcut se prezintă: Aflăm că este Adriana Georgescu, că are 23 de ani și că astăzi, a absolvit Facultatea de Drept din București. Nu are prea mult timp să se bucure, totuși, pentru că este nevoită să fugă din oraș spre a se refugia, fiind căutată de Gestapo, datorită scrierilor ei.

După 1944 se întoarce înapoi la București și vrea să-și reia fostul loc de muncă la gazeta unde lucra. Este abordată de un fost coleg de redacție care acum lucra la ziarul Viitorul să devină reporter politic. Aceasta acceptă cu dificultate, după ce face o plimbare pe Calea Victoriei, acum plină de comuniști și agitatori unde este amenințată cu moartea pentru că nu este la fel de entuziastă.

În cadrul primei remanieri a guvernului Sănătescu își prezintă opinia față de noii membri ai acestuia, în special față de Petru Groza: „Petru Groza are un cap pătrat. Seamănă cu un țăran îmbrăcat orășenește”. Continuă să ne povestească cum acesta s-a îmbogățit în urma persecutării evreilor.

Sesiune de Q&A cu interpreții

Proces și închisoare

Devine secretara lui Nicolae Rădescu și, ulterior, după destituirea guvernului, avocata sa. După o vizită la reședința obligatorie a lui Rădescu, este arestată și interogată la Ministerul de Interne, după care i se înscenează un proces în urma căruia este condamnată la patru ani de închisoare.

În cadrul procesului, are curajul să povestească metodele de integogare folosite și chiar numele pe care le-a auzit pe ascuns în timpul anchetei, cum ar fi cel al generalului Nicolski care a jucat un rol important în anchetă. Povestește cum a fost bătută și violată de gardieni și își arată rănile. Solicită să îi fie permisă o expertiză medicală, dar este refuzată constant. Un fost profesor de-al ei de la Facultatea de Drept susține o declarație la proces unde vorbește despre statul de drept și îi felicită pe cei acuzați pentru curaj.

La final, persoanele judecate  în lot trag concluzia că tot procesul a fost doar un test, pentru procesele viitoare. După ce este eliberată din închisoare, ia legătura cu alte persoane critice regimului și cunoaște ororile acestuia.

Piesa se termină pe melodia „Exercițiu” a lui Valeriu Stan. După final, mai rămânem la o discuție cu actorii. Ne spun mai multe despre povestea Adrianei Georgescu și ne transmit și un mesaj de la nepoata ei.

Toată această poveste a fost preluată din cartea „La început a fost sfârșitul”, scrisă de Adriana Georgescu, și publicată în 1951. Piesa de teatru a avut loc pe data de 18 Octombrie 2018, la Facultatea de Drept.