Se consideră o persoană empatică, deschisă și extrovertită. În timpul liber ascultă muzică, citește și se uită la filme. Este de părere că, dacă avem încredere în noi, putem realiza ceea ce ne dorim.

Cu ocazia Zilei Naționale a Comemorării Holocaustului, unul dintre supraviețuitorii experimentelor lui Mengele, Eva Mozes Kor, a vizitat școala noastră. Primul lucru pe care l-a făcut în momentul în care a intrat în încăpere, a fost să spună zâmbind Și eu am fost elevă aici”. Privind-o și simțind căldura și bunătatea pe care o emană, nu puteai să concepi că la vârsta de 11 ani, aceeași Eva Mozes Kor, care stă acum în fața ta și face glume, a fost supusă la niște chinuri de neimaginat într-o lume civilizată de către doctorul Josef Mengele.

Deși obosită, a acceptat să ne vorbească despre ceea ce a însemnat Auschwitz pentru ea și sora sa geamănă, despre viață și despre experiența ei la Liceul de fete „Regina Maria” actualul nostru colegiu.


Spuneți-ne unul dintre lucrurile care vă făceau fericită în perioada copilăriei?

După cum am spus, a trebuit să muncesc foarte mult pentru a învăța româna, pentru că eu știam doar maghiară și puțină română învățată de la țăranii de la ferma noastră. Am amintiri plăcute de atunci când am reușit, în sfârșit, să vorbesc bine limba și să iau note bune, 9 sau chiar 10.

Fiind după război, știam că studiile sunt tot ceea ce mi-au rămas, așa că trebuia să știu bine limba oficială pentru că viitorul meu depindea de asta. Era foarte stresant aici. Eu și sora mea, Miriam, ne bucuram atunci când reușeam să fim acceptate.

După deportarea la Auschwitz, vă amintiți de prima dumneavoastră întâlnire cu doctorul Mengele?

În prima zi după ce am ajuns în Auschwitz, Mengele a venit dimineață în baraca unde stăteam noi cu mulți alți oameni din anturajul lui și ne-a numărat pentru că voia să știe câți cobai avea în acea zi. El nu vorbea cu gemenii, nu ne considera ființe umane. Vorbea doar despre noi.

În acea zi, pe un pat, era un copil mort. El era foarte, foarte nervos și striga la ceilalți oameni care se ocupau de barăci, întrebându-i de ce au lăsat un copil să moară. Mie nu mi se părea un lucru atât de mare pentru că știam că oamenii mor tot timpul acolo, dar am aflat mai târziu, că, dacă un geamăn murea, el pierdea unul dintre subiecții experimentelor sale.

Vreau ca lumea să știe că eu nu cred că Mengele era un monstru. El era un bun nazist, un bun german, dar un doctor și un om rău. El făcea ce îi spuneau alții să facă, respecta ordinele. Eu cred că era doar un om meschin și nervos. Nu l-am văzut niciodată fericit, era tot timpul serios și striga.

Ce sentimente v-au încercat în momentul în care ați realizat că Auschwitz-ul a fost eliberat?

Doar realizând faptul că oamenii nu trăgeau în tine sau nu voiau să te omoare era o senzație de eliberare. Prima noapte după eliberare, naziștii au plecat și noi ieșeam și intram în lagăr, doar pentru a vedea cum e să nu tragă nimeni în noi, era un lucru nou pe care îl puteam face.

V-au influențat mai târziu, în viață, lucrurile pe care le-ați experimentat la Auschwitz?

La Auschwitz, am învățat un lucru: trebuie tot timpul să încercăm să ne îmbunătățim viața, deși nu știm cum, pentru că nu există nicio carte cu reguli scrise pentru asta. Trebuie să ne dăm seama singuri cum să o facem.

A fost o lecție importantă, care și acum mă ajută, fiind adult și locuind în SUA. Nu există răspunsuri la toate întrebările mele și soluții la toate problemele pe care le am, așa că, trebuie să îmi dau eu seama cum să le rezolv.


Ați perceput schimbarea regimului politic din România în anul 1947?

Ei bine, dintr-o dată totul s-a schimbat. Din ceea ce îmi amintesc eu, un steag a fost dat jos aici, undeva, în piața de lângă biserică, iar altul nou a fost ridicat. Ei spuneau că regatul e mort și trăiască republica. Nu știam și nu înțelegeam prea multe despre asta, credeam că, poate, la fiecare doi, trei ani, ceva măreț se întâmplă; credeam că așa e viața. Nimeni nu știa nimic despre comunism și nu aveam pe cine să întrebăm. Comuniștii și-au impus regulile foarte prompt, s-au mișcat la fel de repede ca naziștii. Am realizat brusc că nu puteam merge undeva fără permisiune specială, nu puteam să călătorim și trebuia să ne înregistrăm tot timpul. Dacă erai bogat, cum am fost noi, evreii, înainte de război, erai imediat persecutat. Mătușa mea a scăpat de investigații pentru că era văduvă de război, iar noi, pentru că eram orfane, dar unchiul meu, bărbatul cu care s-a căsătorit mătușa după război, a fost interogat și a intrat în închisoare. Deci, te simțeai imediat speriat pentru că oamenii dispăreau și nu știai cum, unde și de ce sau dacă erau vii sau morți.

Având în vedere că școala noastră sărbătorește centenarul anul viitor, ce sfat ați avea pentru elevii care studiază la aceeași școală ca dumneavoastră?

În primul rând, vreau să felicit școala pentru că încă există și și-a păstrat un nivel ridicat al învățământului. Sfatul meu pentru elevi este să învețe pentru că, odată ce ai învățat cum să înveți, nu vei uita niciodată. Eu aici am învățat cum să învăț și să gândesc, așa că felicitări pentru sărbătorirea a 100 de ani.

La final, Eva ne-a lăsat cu niște lecții de viață pe care le-a învățat de-a lungul timpului prin toată durerea și toate lucrurile la care a fost supusă.

  1. Nu te da bătut niciodată sau nu îți abandona visele pentru că, orice este bun este posibil.
  2. În viata, nu judeca oamenii după vorbe, ci după acțiunile și caracterul lor.
  3. Iartă-ți dușmanul cel mai rău și pe oricine te-a rănit pentru că îți va vindeca sufletul și te va elibera.