Fenomenul „bullying” – un altfel de conflict

Imaginează-ți un univers paralel în care majoritatea e formată din oameni cu dizabilități fizice şi mintale, iar minoritatea o reprezintă persoanele normale. O lume în care cei diferiți sunt izolați şi agresați doar pe baza individualității lor, la fel ca în realitatea noastră.

Apoi întreabă-te: oare cum îți dai seama că eşti diferit? Realizezi pe parcurs? Sau e o senzație rapidă, o străfulgerare aprinsă a minții tale trezite la viață?

 

În ceea ce mă priveşte, e greu de localizat clipa exactă când m-am simțit altfel decât ceilalți. Poate sunt aşa dintotdeauna, ori poate s-a întâmplat ceva greşit în cursul dezvoltării mele emoționale. Cert e că, la început, toți am fost aproape identici, oameni obișnuiți, fără trăsături care să ne particularizeze. Eu unul nu m-am considerat mai frumos, mai deştept sau mai deosebit decât ceilalți copii pe care îi cunoșteam.

Bineînțeles, nu arătăm toți la fel. Trebuie să fi fost destul de mic când am observat că îmi lipsește ceva – sau, mai bine zis, că am ceva în plus. De când mă știu, mama umblă cu ajutorul unui baston şi poartă fuste lungi, iar tata are permanent o ureche bandajată, asemenea unui Van Gogh contemporan. Am înțeles că membrii societății noastre (eu fiind singura excepție) au câte un membru sau organ în minus, fară care pot supraviețui fără probleme. Nu ştiu dacă aşa se nasc sau dacă există un fel de proces în urma căruia devin „normali”. Însă o întrebare cumplită a început să mă frământe: eu de ce nu sunt le fel? Şi, oare, este ceva rău în asta?

 

Emoții contradictorii și griji infantile mă chinuie tot mai mult. Câteodată, în solitudinea sufletului meu, simt tentația de a fi fericit datorită propriei individualități, dar teama de nedescris de a fi judecat şi izolat mă mistuie pe dinăuntru.

A durat câțiva ani până să observ din nou că, până la urmă, ceva chiar nu e în regulă cu mine. Îi văd într-o zi, la școală, pe câțiva dintre colegii mei adunați într-un semicerc, urmând parcă să înfăptuiască un ritual grotesc, macabru sub clar de lună al vrăjitoarelor. Cu siguranță fac o mişcare greşită sau scot un sunet discret, căci pe dată toți se întorc spre mine. Ochii sălbatici mă săgeată aprig până în străfundul ființei mele. Nu mişc niciun muşchi, deşi instinctul de supraviețuire îmi ordonă să evadez cu orice preț.

Prima lovitură e neaşteptată, spre deosebire de cele ce-i urmează. Cad pe spate, iar în mintea mea, deja mi-am găsit sfârșitul în cel mai adânc abis. Durerea surdă se accentuează cu fiecare clipă, în timp ce vocile şoptite devin indesluşibile, parcă m-aș afla sub apă.

Ei, colegii mei obişnuiți şi normali, se distrează de minune. Eu sunt ciudățenia, o anomalie a naturii. Eu am rupt şirul comunității noastre, am dat peste cap ordinea, am dezlănțuit haosul. Mentalitatea lor este normală și perfect acceptabilă – eu am îndrăznit să fiu diferit prin ceva ce nici nu pot controla.

Eu sunt, ca întotdeauna, altfel. Ei au tot ce ar putea avea. Eu nu am nimic – doar dorința arzătoare de a fi acceptat într-o societate plină de ură față de cei diferiți de majoritate.